Am intrat în febra scrisului în circa o oră... Adică, atât a durat până mi-am făcut ordine în gânduri, până am oprit mintea pragmatică în loc, până când totul a dispărut din jurul meu rămânând doar povestea și laptopul. Trăiam o altă viață... liberă de datorii... zburam în libertate și lacrimile-mi curgeau de bucurie...
Și-atunci a sunat telefonul. Sunetul incisiv m-a trezit sardonic la realitate.
Sunt la muncă, îngrijitoare de bătrâni, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. S-a zis cu scrisul pe azi, căci nu mai am timp liber.
Deși am reușit să scriu doar câteva rânduri, pentru prima dată în 3 ani, mi-a plăcut ce-am „așternut pe hârtie” (este un document electronic). Acele puține rânduri aveau substanță... suflet și firul povestii curgea cristalin ca un izvor de munte.
De 3 ani, asta mi se întâmplă în fiecare zi în care reușesc să mă așez cu intenția de a scrie. Am cel puțin 500 de cărți începute... câteva rânduri ici și colo pe care aș vrea să le continui... dar nu pot.
Nu pot să scriu dacă nu sunt singură...
Nu pot.
Am încercat. Poate știi.
În luna ianuarie a anului 2019, pe când mă pregăteam să... dar asta nu știe nimeni, căci cui i-ar păsa?
Ziceam, în ianuarie 2019, m-am întors în țara-n care nu mă mai simt acasă de o veșnicie, ca să mă-ngrijesc de mama mea. Am crezut că pauza în care mi-am pus cariera de scriitor se va termina în momentul în care construcția casei ce am zidit pentru mama va fi fost încheiată – chiar dacă nu finalizată.
M-am gândit, naiv, că după asta, o să reușesc să le fac pe amândouă: să scriu și să-i port de grijă mamei. Că doar nu contează unde sunt dacă am un acoperiș deasupra capului.
M-am înșelat amarnic.
18 ianuarie 2019 a fost ultima zi în care am scris.
Cât de penibil sună confesiunile acestea... Mi-e rușine de mine.
Nimeni, nimeni nu poate înțelege de ce mi se pare o așa tragedie.
Nimeni nu înțelege de ce nu pot să scriu.... doar sunt atâția alții care o fac în condițiile în care au familie... O viață ca toate celelalte.
Cerul mi-e martor că-i admir și-i respect pe aceștia.
Nu sunt ca ei. Nu pot să fac ca ei.
Eu am nevoie de solitudine absolută.
Numai așa pot să termin o carte.
Merg înainte din inerție. Fac ceea ce trebuie să fac. Sufletul mi-e la serviciu, că de asta sunt plătită.
Nu pot să mi-l împart în două. Sufletul, zic.
Ori fac una, ori fac alta.
Nu amândouă.
Simțirile stau în loc pentru mine.
Trăiesc doar când uit de toate... probleme... dureri... batjocură... de mine... și aștern pe hârtie o poveste de la cap la coadă, fără întreruperi.
Anii se duc ireversibil.
Într-o zi, mă voi fi dus la fel ca fiecare dintre oameni... și toate poveștile, care se chinuiesc cu disperare să iasă din mintea mea, vor fi fost îngropate cu mine. Neștiute, necitite de nimeni.
Singura mea speranță este că voi avea o altă existență în care tot ce voi face este... să scriu.
Să scriu, chiar dacă pentru o mână de oameni.
Și-un singur cititor de ar avea poveștile mele, tot aș simți că n-am scris degeaba.
Fotografie de pe Pixabay.
